Povestiri

Cred ca-as fi prea plictisitor sa continui prin a ridica in slavi acest minunat oras, acesti oameni cumsecade, povestind in continuare despre viata mea care intradevar a devenit radianta si plina de sens, tocmai datorita acestui impact puternic si clar cu ceea ce eu numesc normalitate. Sunt putin si dezamagit, recunosc... Si ghici de ce? De atitudinea... Ghici a cui? A romanilor de-aici. Care bineanteles au venit din tara imbelsugati cu: plangere de mila, "totul este greu, englezii nu te-accepta numai pentru faptul ca esti roman" cu aceiasi lipsa de chef de lucru si ostilitate fata de acesta si o enorma complacere. Lucruri care recunosc ma racaie. Dar sunt si care ma distreaza. Spre exemplu merg cu trenul in fiecare dimineata de la London Bridge pana la Albany Park. Lumea in general e tacuta, fiecare in treaba lui, majoritatea asculta muzica in casti, altii citesc, clar, toata lumea ingrijita si grijulie. Toate natiile acestui pamant prezente. Intr-o dimineata imi iau si eu ziarul si ma apuc linistit sa-mi imbunatatesc engleza prin citit presa, ascultand cu atentie indicatiile primite de la cineva. Numai ca la un moment dat suna un telefon foarte tare, menit sa aduca la viata amorteala asta taraganata intrerupta numai de glasul robotului ce anunta statiile. Un glas tunat din cer care incepe direct "mai handicapatule,ai facut ce-am zis eu, ce pastili matii tat o lalai..." Si continua cu burlane, care trebuie sa se potriveasca, in gura mare, injurand si gesticuland incontinu, despre problema extrem de spinoasa,a burlanelor, ca de, tot nu-l intelegea nimeni... A inchis intr-un sfarsit si a coborat in urmatoarea statie, lasand in urma lui rasuflarea usuratoare a intregului compartiment. Nu mi-e rusine sa recunosc fata de nimeni ca sunt roman si pot zice cu siguranta ca in ciuda fenomenelor mai sus mentionate, nimeni de aici, inafara probabil de extremisti nu are nici o problema cu apartenenta ta. In prima zi de munca, trebuia sa ajung la locatiea respectiva. Am ajuns in cartier si trebuia sa caut strada. Din comoditate, am intrebat pe un nene unde e. Mi-a zis nu stie unde-i si in urmatorul moment l-a strigat pe vanzatorul magazinului in apropierea caruia eram, prinzandu-ma de umar in semn sa nu plec, intrebandu-l pe acesta. Vanzatorul nu stia. Ok, Thank you spun eu si dau sa plec. Numai ca intre timp apare altcineva ce coboara din masina si da sa intre rapid in magazin, iar nenea nu se sfieste sa steie pe ganduri si-l intreaba rapid. Omul se opreste si-mi da explicatii cu lux de amanunte calm si precis. Le multumesc si plec bucuros spre destinatie. Nu am facut nici macar 100 de metri si omul ce mi-a zis unde-i strada, apare cu masina si opreste in dreptul meu zicandu-mi sa urc ca ma duce el pe Shirley avenue. Recunosc ca am avut o usoara eschiva, neasteptandu-ma la astfel de reactii si cumva din reflex, am dat sa ocolesc masina sa ma urc pe partea aialalta obisnuit cu volanul pe dreapta. Dar am realizat rapid, m-am urcat in masina si am multumit frumos stapanindu-mi emotiile. Ma intrebat daca vin in vizita la cineva, pt ca asa dadeam. Am zambit si i-am zis ca sunt din Romania si e prima zi de munca. Mi-a zis ca a fost si el odata in Bucuresti si i se pare o tara foarte frumoasa intrebandu-ma la ce nr vreau sa ajung. I-am zis numarul si in cateva momente am si ajuns. I-am multumit frumos si am zis ca-i sunt foarte recunoscator. Mi-a zis No problem si good luck! M-am dat jos inmarmurit si cu o atitudine extraordinara care ma ajutat enorm in prima zi de munca. Asa ca nu vreau sa mai aud vre-un roman ce vorbeste urat de vre-un englez.