Fac pe desteptu'

Oare sa scrii pe bloguri, sa stai pe saiturile de socializare este dovada de copilarie sau este un lucru normal, modern caruia nu ai ce face si trebuie sa i te alaturi pentru a nu cadea dintr-o data prada lumii in care traiesti, sa ajungi sa fii luat in ras, ma da tu n-ai cont pe mai stiu eu ce?
Pun intrebarea asta din perspectiva utilizatorului maniac si plictisit, cel care a ajuns la concluzia ca e atat de comod sa razi, sa te lauzi, sa discuti pana si de pe buda sau din cada de baie. Ceea ce ne ofera tehnologia din ziua de azi este intradevar atat de uimitor. Si cand te gandesti ca nimic nu se opreste si totul evolueaza intr-o viteza considerabila incat de multe ori nu apuci sa-i faci fata, nu pot sa nu ma opresc si sa ma intreb, oare e bine?
Ma gandesc... Este posibil ca numai eu sa fiu prins de chestia asta si sa mi se para ca toti sunt ca mine, excluzandu-i bineinteles pe cei mai in varsta fericitii care nu au de-a face cu astfel de treburi sau nefericitii care nu prea mai au cu cine vorbi... Si stiu ca nu-i asa, nu sunt singurul pentru ca numai in lista mea de prieteni(si nu pun prieteni intre ghilimele desi in prima faza asa am avut tendinta, totusi multi dintre ei chiar imi sunt prieteni) mai mult de jumate au activitate zilnica la fel ca si mine.
Viata virtuala, plastic, americani, informatia e totul. Fuck! (Scuze am vrut sa zic: la dracu sau ma fut?!?)
Am zis ca imi iau o saptamana concediu si ma duc in varfu' muntelui la oi, fara telefoane, fara internet, fara conserve sa respir aerul curat al padurii dar am aflat ca si aia si-o vandut oile si au taiat padurile pentru ca nu prea is rentabile, dandu-si seama de noile tendinte "spirituale" care au ajuns si acolo.
Sunt prins intr-un cerc vicios, undeva intre maturi si imaturi, undeva intre modern si clasic, nevoit sa tin partea fiecaruia, sa tin in spate o balanta ce n-are voie sa se dezechilibreze.

La plaja

La plaja cu sora-mea si nepotu-mio. Aveam nevoie de asta, mi s-au intamplat atatea in ultimul timp incat nu stiu cum de sunt intreg si nu am facut o comotie cerebrala s-au ceva. Dar uite ca incet s-au rezolvat multe si desi inca o sa mai fie probleme pentru ca de mine se tin, daca nu le caut eu pe ele cu siguranta ma cauta ele pe mine, sunt aici si sunt pregatit sa le fac fata in continuare. E concediu si ma bucur de el, azi ma gandesc doar la cle mai frumoase intamplari din viata mea, azi traiesc in toate timpurile prezent, trecut si viitor. Din difuzoarele langa care ne-am pus se aude Marc Antony, niciodata nu mi-au placut loverii latini, pasionali, parandumi-se penibili, dar azi ii las sa se strofoace pana cand nu mai pot. In fata mea o tanti tatuata pe spate, inca un lucru pe care nu l-am inteles, de unde poate veni dorinta asta de a te inscriptiona. Imi vine sa rad, nici aici nu ma pot abtine din a fi soacra. Da-mi place. Ma duc sa sar in apa!

Dimineata racoroasa

O dimineata racoroasa, exact asa cum imi place mie...
Stau in geamul de la bucatarie si privesc in gol oamenii ce trec pe strada, unii merg la biserica imbracati in vesminte frumoase, alti au coborat la magazin, niste copii se dau cu rolele. Un convoi de nunta trece claxonand prin fata bloculi. Imi vine sa rad, de data asta chiar nu ma deranjeaza isteria ce se formeaza in jurul acestei sarbatori. Las sa-i trezeasca pe toti ca doar deaia e nunta.
Traiesc acea senzatie pe care am avut-o in copilarie, atunci cand am fost prima data in oras cu ai mei, undeva pe la varsta de 5-6 ani, o senzatie de nedescris, de nou, un fel de descoperire totala a toate, un fel de relaxare inconstienta totala, ceva mult peste relaxarea specifica sfarsirii unui act sexual. Senzatie cu care m-am mai intalnit o singura data, atunci cand m-am indragostit de cineva, ciudat, nu de cea pe care o iubesc, ci de o alta cu care am avut o iubire perfecta fara nici un strop de rautate, rautate care n-a apucat sa-si faca simtita prezenta pentru ca a durat putin, exact atat cat aveam nevoie amandoi.
Ma gandesc la suflet si la marginile intunecate ale acestuia si vad o imagine neclara, sofisticata pe care n-o pot deslusi asa ca nu merita sa-mi pun mintea. Intre timp as face bine sa fac ceva de mancare, curatenie si ordine si sa-o astept pe sora-mea in cele mai bune conditii, ca-i venita din strainatate si vine la mine in vizita impreuna cu fiu-so.

Despre femei si alti demoni

Sunt in concediu si aproape ca nu realizez asta. Stau in diagonala in patul meu vesnic desfacut, nefacut de nustiu cat timp si ce ma pune dracu', sa ma gandesc acolo unde n-ar trebui, la femei. Subiect pe care un barbat cu o buna demnitate nu-l deschide decat in gluma.
Niciodata n-am fost misogin desi aparent par unu dintre cei mai mari. Totusi am doua surori.
Am inceput sa inteleg foarte bine mecanismul prin care poate functiona o relatie, indiferent de ce gen ar fi ea si totusi nu vreau sa ma afiliez inca acestui mecanism crud si brutal, desi m-ar tenta. Un lucru ce l-am inteles eu, as putea zice ca foarte tarziu deoarece sincer sa fiu nu m-a preocupat pana acum, este ca femeile sunt demonice in adevaratul sens al cuvantului si bine fac! Imi vine in minte afirmatia unui jandarm de la finante, "sa te fereasca Dumnezeu de o femeie nefututa", afirmatie zisa in treacat, fara nervi, ca pe un adevar de la sine inteles.
Femeile au trei arme de baza pe langa multe altele marunte. Prima ar fi pragmatismul, as zice eu, o arma de aparare foarte bine consolidata, un scut care daca este pus ramai buimac cel putin o perioada pana te gandesti la cateva beri cu prietenii. Urmeaza arma cea mai de temut, trupul, care daca este folosita cu cruzime iti ia capul la o pocnitura de degete. Mintea, cea mai sexy arma, mai rar intalnita, care atunci cand isi face simtita prezenta si pune in echilibru celelalte arme, nu mai ai nici o scapare.

Povesti de adormit copiii

Stau si ma privesc de undeva de sus, din coltul obiectiv al mintii mele bolnave, care mai iese din cand in cand la lumina incercand firav sa-si puna amprenta... Imi dau seama ca sunt un om care nu judeca, nu-si construieste un viitor, traieste dupa principiul primar al supravietuirii. Niciodata n-am ascultat de nimeni, incepand din generala cand invatatoarea m-a pus la colt pentru ca nu am vrut sa recit poezia ce mi-a dat-o ea, eu dorindu-mi alta, continuand cu liceul unde dirigu' un om foarte sever si plin de reguli ne cerea sa venim obligatoriu in camasa. L-am sfidat si pe el venind intr-o zi in tricou. M-a dat afara, trimitandu-ma sa-mi iau camasa ca stateam in internatul scolii care era chiar in curtea ei. Bineinteles ca nu mi-am luat nici o camasa si nici nu m-am intors la ore provocand o ura imensa care avea sa tina aproape pana la sfarsitul liceului. Tot in liceu in clasa a-11-a imi tineam in brate prietena intr-o dupamasa, dupa meditatii in parcul scolii si la un moment dat apare pedagoga sefa care era o femeie de treaba, inpreuna cu directorul liceului, domnul Tanase care ne ia la rost: ce faceti puisori, voi nu aveti alte lucruri mai bune de facut, ce program aveti la ora asta (pentru ca in perioada aia daca statea-i in internat totul se desfasura dupa un program strict care cuprindea meditatii, curatenie, o ora timp liber la dispozitia elevului, masa)? Ei bine, i-am raspuns nonsalant: timp liber la dispozitia elevului( prin coincidenta chiar asa era). A sarit ca ars tremurand tot: mai voi in timpul asta in loc sa cititi o carte, stati aici si va giugiuliti! Nici macar nu l-am bagat in seama iar asta la enervat si mai tare plecand intepat imreuna cu pedagoga care saraca nu a scos nici un cuvant, dar m-a aprobat mai tarziu, ceea ce m-a bucurat enorm. Am terminat liceul dupa multe intamplari asemanatoare cu cele mai sus mentionate si m-am angajat la o fabrica de incaltaminte impreuna cu alti 4 colegi de liceu, unde lucram ca un rob alaturi de o groaza de femei harnice. Pe undeva era placut, nu prea puteam noi face fata situatiei,
se lucra la norma si in functie de cat faceai atat primeai, dar trebuia neaparat totusi sa faci minimul propus de firma ceea ce era foarte mult. Au venit sarbatorile de iarna si conducerea nu ca ne cerea, ne impunea sa lucram si in ajunul craciunului. Atat a trebuit ca instigatorul din mine sa iasa la suprafata. Aveam doar doua luni de munca si sincer nu-mi pasa ca o sa fiu dat afara, nu prea era o munca de mine si asa ca mi-am permis sa ma scandalizez, sustinut bineanteles de colegele care nu apucasera sa-si faca curatenia si mancarurile de sarbatori. Am oprit benzile si s-a format un grup care nu mai muncea, razvratitii si am inceput sa vorbim intre noi ca asa nu mai merge, ca nu suntem in epoca sclavagismului... Find informata, directoarea a coborat foarte afectata de ce se intampla. La aparitia ei bineinteles ca grupul de razvratiti s-a injumatatit, ceilti bagandu-si coada intre picioare si facandu-se ca se apuca de lucru.
Ce se intampla care-i problema, sa nu credeti ca nu va inteleg spuse ea diplomatic, dar trebuie sa intelege-ti ca avem comanda asta de onorat catre italieni. Parca tot sangele mi s-a urcat in cap iar inima statea sa-mi iasa afara din piept, desi stateam retras putin nu m-am putut aptine sa tac: nu va dati seama ca femeile astea au copii, ca n-au apucat sa-si faca curatenia, mancarea, ce suntem noi sclavi!? Uite ma la el, da cine es tu ma, ai si tu copii a sarit ea extrem de enervata!? N-am dar asta nu inseamna ca-s sclavul tau am raspuns eu obraznic plecand. M-a dat afara cu litera i (adica indisciplinar). Acum imi vine sa rad, eram un pispirel de copil care se batea cu directorii si cand ma gandesc ca nici acum nu s-a schimbat nimic... Dar marog, trecem mai departe, lasand la o parte peripetiile de la urmatoarea firma la care am fost angajat unde problemele mele tot cu sefii au fost si ajungem la armata locul unde regulile sunt reguli si unde nu te poti juca. As putea zice ca armata a fost un fel de paradis al incalcari regulilor. Un paradis pe care o sa-l descriu intr-o alta postare findca acum deja mi-e lene si am foarte mult de scris, oricum am inceput cu ceva si am terminat cu altceva.

Azi

Nimic nou sub soare... Eu, un nimeni care incearca sa fie cineva... Alti nimeni in jurul meu care fac acelasi lucru... Crize... Un san care ma loveste peste cot in autobuz... Mama care ma suna... Eu care nu-i raspund... Gol... Caldura infernala... Moarte... Telenovele.
De dimineata daca-as fi putut mi-as fi bagat mana dreapta in piept si mi-as fi scos inima aruncand-o pe geam cu un gest normal, ca pe un ambalaj nefolositor. Acum ajung acasa, mananc si merg la baschet, maine... vom vedea ce va fi. Viata e frumoasa, nu?

Sambata seara

Acasa pe fotoliul meu super comod, intr-un weekend ca multe altele, am pus doua filme sa se incarce timp in care am dat cu aspiratorul, am fost la magazin, am facut spaghete. Am o febra musculara cum n-am avut de mult timp datorata faptului ca am fost la baschet ieri. Nu am mai fost de 5-6 ani cand mergeam destul de des cu un prieten care a plecat in Spania. M-a chemat un coleg si fara sa ma gandesc cum fac eu de obicei am spus da si nu mi-a parut rau deloc desi acum ma dor toti muschii. Am timp liber si inca foarte mult dar nu inteleg de ce in ultimua perioada am fost parca totdeauna sub presiunea lui, lipsit total de rabdare cu orice, intr-o viteza continua de parca eram urmarit de o banda mare de mafioti care voiau sa ma impuste.
Traiesc intr-o lume naucitoare in care daca ti-ai pierdut concentrarea fie si numai pentru o clipa, risti sa devii secerat. De ce spun asta? Ei bine am fost la Bucuresti de cateva zile si nu am putut trece cu vederea faptul ca exista agitarea aia infernala care ma chinuia pe mine si dintr-o data am simtit concurenta, am simtit ca am cu cine ma bate, parca acolo era lumea mea! Erau mai tari ca mine, mai egoisti, mai artagosi. Binenteles ca spiritul meu arogant, egocentric si persiflant nu s-a putut lasa mai prejos si parca dintr-o data fara sa ma gandesc, fara sa vreau am devenit ardeleanul enervant de calm, era singura arma cu care-i puteam bate dar sincer n-am reusit. De ce? Finca pur si simplu lor nu le pasa de mine la fel cum si mie nu-mi pasa de altii, mult prea ocupat cu binele propriu, cu bunastarea mea, cu interesele mele, un trend daca-i pot spune asa, prea prezent, prea actual caruia daca vrei sa supravietuiesti trebuie sa i te alaturi fie ca vrei fie ca nu.