Hormoni si prostii

Asa ciuda mare am fata de oamenii care-mi dau putere si nu ma lasa sa zac in infernalitatea mea calma si impenetrabila. Nu pot sa-mi dau seama ce pot vedea in mine mai mult decat un om logic cu dorinte si idealuri marunte. Traiesc intr-o lume plina de mojici incapabili sa vada mai mult decat au fost invatati sa vada, plictisiti de propria lor conditie si totusi neavand curajul de a incerca macar sa-si infrunte destinul tragic si mocirlos. Fara ca sa ma laud, imi dau seama ca am o personalitate debordanta, adesea fiind intrebat de oamenii cu care intru in contact cati copii am... Aici intervine stupoarea mea si ma rusinez cumva, nestiind cum sa raspund ca aproape sunt virgin din nou si nici nu mai stiu decand nu mi-am mai tras-o si voi ma intrebati cati copii am...? In sinea mea sunt cel mai calm om posibil, cu o logica imperturbabila, o adevarata masinarie. In schimb in exterior, sunt imponderabil, imprevizibil, de multe ori un fenomen de care nu poate sa-ti fie decat frica. Abea acum imi dau seama ca pe mine chiar nu ma stapaneste nimeni si nimic, la modul cel mai propriu cu putinta... Si totusi exista niste sentimente care ar putea sa o faca... Niste sentimente de care fug ca de dracu, incapabi de a le face fata pentru ca n-au de-a face nimic cu logica. Cred ca viciozitatea este singurul lucru ce ma face uman... Mi-e dor de buci mari si carnoase...